Rammstein live in Belgrad – Concert Review

via RockaRolla

Belgrade Arena 20.03.2010

în deschidere: Combichrist

rammstein ist fur alle

Oare ce fel de muzicã ar fi compus Beethoven dacã ar fi trãit acum? – este întrebarea pe care (şi-)a pus-o cineva când ne legãnam pe arcurile automobilului cu care rulam pe şoseaua dintre Belgrad şi Timişoara. În creier simţeam încã vibraţiile ritmurilor de marş cu ecouri metalice. Nimeni n-a zis nimic. Rãspunsul era, poate, chiar în aceste ecouri circumvolute.

Throbbing Gristle, Swans, Test Department, Chrome, SPK, Ein

sturzende Neubauten, apoi şi Laibach – cine-şi mai aminteşte de aceste formaţii şi de contextul din care provin? Semantica şi semnificaţia acestor nume din anii ’80 se şterg şi ele din memorie şi din discursul mediatic de orice facturã, nimeni nu-şi mai aminteşte decât vag de sonoritãţile postapocaliptice ale rockului industrial pe care le auzeam atunci prima oarã şi de formaţiile ale cãror instrumente includeau şi nişte percuţii create din resturile civilizaţiei industrializate. Aşa cum a dispãrut aceastã civilizaţie s-a dus şi soundtrack-ul ei. Au rãmas pe ici pe colo nişte hale imense, cimitire de fiare ruginite şi utilaje masive dezafectate pe care le ciopârţesc şi le mãrunţesc hoţii de fier vechi, aşa cum a fost şi în cazul fostei uzine Republica din Bucureşti, unde în miez de civilizaţie dâmboviţeanã, pe o suprafaţã de 10.000 m2, s-a filmat debutul cinematografic al regizorului Silviu Purcãrete. Timp de câteva luni actorii şi echipa de producţie tehnicã au lucrat acolo fãrã curent, apã şi canalizare…dar cu 300-400 de broaşte, prevãzute în scenariu şi ţinute, în mod artificial în activitate chiar şi în perioada în care, în mod natural, se retrag în mâl, într-un fel de hibernare. Undeva în Palilula. Aşa se numeşte filmul dar şi un cartier din Belgrad a cãrui denumire era înscrisã pe un drapel german agitat de câţiva tineri alãturi de alte câteva steaguri printre care am remarcat şi trei cu tricolorul românesc, pe unul fiind aplicatã, în locul fostei steme, crucea şi litera R de la Rammstein. Printre cei 16.000 de spectatori erau şi câteva sute de români, majoritatea timişoreni. Cu toţii în aşteptarea fracţiunii dure, metalice a spectacolului de operã rock.

La majoritatea grupurilor pomenite anterior actul scenic a fost puternic susţinut de câte o concepţie artisticã, în special la Laibach, care ştia sã creeze nişte culise relevante pentru mesaje filozofice profund neliniştitoare. La cealaltã extremã s-a situat Einsturzende Neubauten, cel mai important grup rock berlinez al tuturor timpurilor, care şi-a asumat agitaţia sonorã şi distrugerea lumii cu mijloace artistice ca pe o moştenire şi continuare fireascã a rock’n’rollului. Întrebat, într-un documentar, Blixa Bargeld, liderul grupului şi, o vreme, chitaristul şi partenerul de scenã a lui Nick Cave, a rãspuns, fãrã sã priveascã în camerã: „Blues…noi cântãm blues curat”. Doar cã acest blues cu ecouri metalice a sunat prohodul secolului XX şi cãderea zidurilor de beton şi cortinelor de fier. În uitare au cãzut şi toate aceste nume; unii au digerat epoca digitalizãrii, s-au orientat înspre techno, experiment electronic, folk sau chiar muzicã clasicã. Neaşteptat, când o generaţie istoricã a coborât de pe scenã, în Germania, pe la mijlocul anilor ‘90 a apãrut un nou val de formaţii ( Neue Deutsche Harte ), care au reinterpretat sunetul rockului industrial ca pe o fuziune între metal şi electronic, pornind de la modelele unor formaţii americane precum Ministry şi Nine Inch Nails. Aşa a apãrut şi Rammstein, grup creat în procesul de evadare din Germania de Est. Dacã noi, în decembrie 1989, am avut camioane în mulţime, ei au fost botezaţi în focul şi mirosul de carne umanã arsã în urma cãderii unor avioane în mulţime, în tragedia de la spectacolul aviatic de la baza militarã Rammstein … şi ne-au adus pe parcursul anilor `90 o muzicã pop postapocalipticã creatã pe baza rockului industrial. Altfel nici nu putea fi având în vedere cã muzica lor, de fapt, a apãrut dupã ce lumea din care provine a dispãrut, este ca o amintire a ceva ce a apus. Prezentarea aparent rece a lumii noi în formare ascunde, de fapt, încercarea de distanţare faţã de rãceala şi alienarea pe care aceasta o instaureazã, iar spectacolul scenic este un mod de a lupta împotriva spectacolului general care distruge sufletul. În acest sens Rammstein reprezintã o categorie inferioarã a celor care reiau strategiile originale ale conceptualiştilor sloveni de la Laibach prin care sistemul este învins de un alt sistem şi mai riguros. Însã, pe de altã parte, Rammstein este deasupra acestor comentatori învechiţi din Laibach, cãci în cazul germanilor este muzicã pop sublimatã şi stilizatã, ceea ce Laibach a fost doar în unele momente, chiar şi acelea caracterizate prin atitudine ironicã. La urma urmei Rammstein este un grup pop care a transformat cu succes sunetul Laibach într-o marfã de larg consum marcatã cu o ironie de tip camp. Cu abordarea conştient teatralã a muzicii comerciale, cu pompa unor Queen sau Kiss, pe care-i şi citeazã ca surse de inspiraţie, germanii au adãugat la genul heavy metal, dealtfel familiarizat cu teatralitatea încã de pe vremea apariţiei lui Alice Cooper, elementul postmilitarist/postnuclear, expresia trecerii dintr-un mileniu în altul şi a forţat nişte limite noi ale expresiei scenice. A adus circul infernului care exclude improvizaţia. Muzica ce construieşte conştient o rutinã riguroasã are nevoie de aportul unor arhitecţi, costumieri şi scenografi abili. Showul lor înflãcãrat este una din cele mai senzaţionale prezentãri concertistice ale momentului. Ne-am convins de asta de la primele secunde când un sunet ritmic industrial a acoperit rumoarea celor deja aprinşi de blitzul techno industrial livrat într-un ritm ameţitor al norvegienilor de la Combichrist. Scena era acoperitã de o imensã cortinã neagrã puternic iluminatã în interior astfel cã raze orbitoare de luminã albã au ţâşnit când cei doi chitarişti au început sã spargã carapacea neagrã din care au ieşit odatã cu solistul Till Lindemann care a forţat un orificiu central în formã de cerc; s-au auzit câteva bubuituri puternice, instrumentele au fost atât de amplificate încât aveai impresia cã s-a dezlãţuit infernul. În câteva secunde faţa mi-a fost acoperitã de transpiraţie, dupã primele douã-trei piese mã gândeam tot mai serios sã mã retrag în hol la o bere. Eram contrariat cã mi se întâmplã aşa ceva dupã ce i-am vãzut în acţiune pe The Rolling Stones, AC/DC, Iggy Pop & The Stooges, Lou Reed, Dinosaur Jr, Iron Maiden, Nick Cave & The Bad Seeds… Cineva de lângã mine se pipãia sã vadã dacã nu i-a dat sângele pe nas şi pe urechi. Impactul a fost total, metalic, industrial.

Am strâns pumnii şi dupã jumãtate de orã am simţit acea senzaţie de uşurare, purificare, exorcizare. Punctul culminant a fost când peste zece mii de voci cântau/urlau „Du hast” iar limbile de foc de 10-15 metri ţâşneau din podea şi de sus, petardele pocneau în ritmul tobelor şi ale riffurilor chitaristice. Rammlied, Bukstabu, Feuer frei, Ich du dir weh, Benzin, Heifisch, Sonne… Cu cât avansa spectacolul ni se releva ca o punere în scenã extrem de abilã şi detaliatã a unei poveşti de coşmar în care puteai sã (te) regãseşti (în) scene din Blade Runner, Mad Max sau chiar din campania motorizatã nazistã din Africa. Însã teatrul lor destinat maselor metalizate alunecã pe alocuri şi în scene cu accente brechtiene, cu o veiozã aprinsã într-un mic apartament de oraş şi cu versuri uneori prea didacticiste. Sã nu ne înşelãm – cu toatã aceastã cascadã de foc şi imagine a masculinitãţii brutale, Rammstein au crescut şi s-au format ca indivizi în sistemul şcolar comunist şi au rãmas nişte artişti de stânga cu o misiune. Mesajele lor sunt metaforizate şi nu sunt cea ce par la prima vedere. Astfel şi discul lor single Pussy, cu care au şocat, este parte a unui concept care, printr-un mesaj nuanţat cu umor, dezvãluie un lucru mult mai grav: dispariţia iubirii în Germania contemporanã şi, de acolo, aparent, în întreaga lume. Liebe ist fur alle da. Poziţionaţi, de regulã, de partea celor care au de suferit, ei au luat acum în serios drama celor care nici nu ştiu cã li se întâmplã ceva, dar nu reiese şi nu putem şti dacã vor sã îi ajute sau nu.  La Rammstein existã întotdeauna acel strat de umor şi uşoarã ironie în contrapunct cu seriozitatea mortalã în execuţia muzicii iar cei care descoperã asta au o satisfacţie în plus.

La bis cei şase au ieşit cu întãriri. Li s-au alãturat pentru efectul de paroxism ritmic şi membri trupei Combichrist şi, la una din cele trei piese, o solistã, parcã, scoasã dintr-o operetã. Limbi de foc, încãierãri pe scenã între solistul Till şi claviaturistul Chris „Flake”, despre care meritã menţionat cã a cântat tot concertul alergând pe o bandã de tracking, explozii şi un rafting prin mulţime într-o barcã pneumaticã, în care s-a urcat Andy La Plega, vocalistul de la Combichrist, purtatã pe braţe de cei din fan pit, aclamat cu entuziasm în momentul când a desfãşurat deasupra capului drapelul naţiunii care le-a fãcut acum nemţilor o cu totul altã primire decât cea de acum mai bine de şase decenii. Poate şi acesta a fost motivul pentru care a avut loc şi cel de al doilea bis la care dl. inginer pirotehnist Till Lindemann a apãrut cu nişte aripi imense – piesa era Engel – din care, evident, ţâşneau jeturi de flãcãri. În final: „Rammstein – vas volimo!” ( „Rammsteinvã iubim!”). A fost nãucitor. Ne-am convins cã nu e de glumit cu Rammstein şi, asta, cred, a fost cea mai bunã glumã, cãci în ciuda traumatizãrii pe care ţi-l produce un astfel de impact, te simţi bine. Pentru cã ai scãpat (!).

Ei sînt show business însã nu în dauna propriei integritãţi, ei sînt comerciali dar asta nu le ştirbeşte din efectul şi eficacitatea muzicii, ei sînt metal dar au pãşit adânc în mainstream şi nu au nicio problemã  cu asta, ei nu au inventat genul industrial dar îl perpetueazã principial şi fãrã echivoc. Ei sînt ca nişte avioane în mulţime…şi multã kerosinã.

Mimo Obradov

Advertisements

~ by arianrod on March 23, 2010.

2 Responses to “Rammstein live in Belgrad – Concert Review”

  1. Frumos scris. A fost realmente, fenomenal, vocabularul nu iti permite sa descrii ce a fost cu adevarat acolo. Doar cei care au fost prezenti in imensa Belgrad Arena pot intelege cronicile despre acest concert.

  2. sehr schon

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: